Strada Nuferilor. Undeva la etajul doi, intr-una din vilele scăpate de furia demolărilor comuniste, locuia un bătrânel simpatic. Solitar, dar sociabil, jovial şi trist în egală măsură. Nea Petrică a fost cizmar toată viaţa. Era unul dintre ultimii supravieţuitori ai unei bresle care intra încet în istoria burgheziei. Ca orice pensionar dependent de raţia de zahăr şi ulei, mai ciugulea ceva bănuţi făcând ceea ce a învăţat mai bine. Locuia singur. Cum îi păşeai pragul camerei, te izbea un violent miros chimic combinat cu miasma omului bătrân şi singur. Toată agoniseala sa era un pat, un dulap, un „Diamant” stricat şi uneltele de lucru. Pereţii erau însă plini de viaţă. Peste tot atârnau poze şi articole din Sportul Românesc, postere din colecţia „Almanahul sportiv”, precum şi alte decupaje. Nea Petrică era pătimaş. Iubea fotbalul mai mult decât perna de sub cap şi, mai mult decât atât, iubea Progresul. Nu lipsea de la niciun meci de pe teren propriu. În deplasare, era mai greu, banii puțini… Pasiunea acestui om era atât de mare pentru clubul său, încât, din umila sa existenţă, dădea bani regulat pentru echipă. Pe vremea aceea progresistii aveau mare sprijin din aceste contributii. Noi am avut modelul socios înainte de a afla despre termenul ăsta de la iberici. Mândrie, orgoliu, pasiune şi nebunie până urmă. Nea Petrică n-a fost singurul care a trăit pentru acest spirit. A fost o generaţie. A fost o emulaţie a anilor postbelici ce a onorat sportul rege cu o echipă care însemna mai mult decât jocul propriu zis. Însemna suflet şi pasiune. Spirit şi boem. Mai sunt şi astăzi câţiva reprezentanţi ai acelor vremuri. Au rămas, ca de obicei, alături la fiecare meci. Patima lor a fost deseori subiect de amuzament pentru jurnaliştii și suporterii mai tineri care se amuzau când îi vedeau în tribună. Miştouri ieftine. Râdeau de bieţii susţinători, neştiind mediocrii că batjocoresc întreaga lor istorie fotbalistică. Între timp, Progresul s-a desfiinţat, deși mai sunt câte unii care își revendică brandul original. E problema lor, atât timp cât nu-i contestă nimeni, o pot face. Însă Progresul acela adevărat se odihnește pe filele de istorie ale fotbalului nostru și mai trăiește încă prin nostalgia celor puțini suporteri care mai sunt în viață.
