Fortuna a intrat pe piața românească prin achiziționarea unei case de pariuri autohtone, Public Bet. Aici apare primul ghinion. Public Bet de și avea o cota bună de piața acumulase peste 20 mil de euro datorii la bugetul de stat. Astfel, Fortuna a trebuit ca din ditamai achiziția, să se mulțumească doar cu fondul comercial al Public Bet, adică locațiile și o parte dintre angajați. Practic FEG a intrat pe piața românească cu stângul și cu o țeapă slovacă. Din 2016 până în 2018 Fortuna a schimbat nu mai puțin de 5 manageri. Când, în sfârșit a găsit un director general, care a putut mebține compania pe un trend crescător, renunță și la acesta, din cauza unui val de misoginism. Noul manager era femeie. În 2017 este achiziționată Casa Pariurilor. Și această achiziție vine cu o mică țeapă. Managementul de top este ofertat și luat de către concurență, iar la FEG rămân vreo câțiva mediocrii, care într-un an de zile aproape că înjumătățesc încasările grupului.
A treia țeapă vine odată cu decizia de schimbare a softul de pariuri, a nou achiziționatei Casa Pariurilor, cu softul pe care îl avea instalat Fortuna. Până la această decizie Casa Pariurilor era, într-un top al încasărilor pe locul 2, după Superbet. Instalarea noului îndepărtează clienții fidelizați în peste 15 ani de către Casa Pariurilor și o plasează pe locul doi după undeva pe locul patru, după Betano și Unibet.
Ghinion a avut FEG și cu managerii aduși la conducere, durata de viață a unui CEO în fruntea companiei are o medie de circa 15 luni. Cum toți, după 2019 au fost espați, probabil că nici măcar nu au realizat că Bucureștiul nu este Budapesta (sursa: www.playresponsibly.ro).
Paul V.
Strada Nuferilor. Undeva la etajul doi, intr-una din vilele scăpate de furia demolărilor comuniste, locuia un bătrânel simpatic. Solitar, dar sociabil, jovial şi trist în egală măsură. Nea Petrică a fost cizmar toată viaţa. Era unul dintre ultimii supravieţuitori ai unei bresle care intra încet în istoria burgheziei. Ca orice pensionar dependent de raţia de zahăr şi ulei, mai ciugulea ceva bănuţi făcând ceea ce a învăţat mai bine. Locuia singur. Cum îi păşeai pragul camerei, te izbea un violent miros chimic combinat cu miasma omului bătrân şi singur. Toată agoniseala sa era un pat, un dulap, un „Diamant” stricat şi uneltele de lucru. Pereţii erau însă plini de viaţă. Peste tot atârnau poze şi articole din Sportul Românesc, postere din colecţia „Almanahul sportiv”, precum şi alte decupaje. Nea Petrică era pătimaş. Iubea fotbalul mai mult decât perna de sub cap şi, mai mult decât atât, iubea Progresul. Nu lipsea de la niciun meci de pe teren propriu. În deplasare, era mai greu, banii puțini… Pasiunea acestui om era atât de mare pentru clubul său, încât, din umila sa existenţă, dădea bani regulat pentru echipă. Pe vremea aceea progresistii aveau mare sprijin din aceste contributii. Noi am avut modelul socios înainte de a afla despre termenul ăsta de la iberici. Mândrie, orgoliu, pasiune şi nebunie până urmă. Nea Petrică n-a fost singurul care a trăit pentru acest spirit. A fost o generaţie. A fost o emulaţie a anilor postbelici ce a onorat sportul rege cu o echipă care însemna mai mult decât jocul propriu zis. Însemna suflet şi pasiune. Spirit şi boem. Mai sunt şi astăzi câţiva reprezentanţi ai acelor vremuri. Au rămas, ca de obicei, alături la fiecare meci. Patima lor a fost deseori subiect de amuzament pentru jurnaliştii și suporterii mai tineri care se amuzau când îi vedeau în tribună. Miştouri ieftine. Râdeau de bieţii susţinători, neştiind mediocrii că batjocoresc întreaga lor istorie fotbalistică. Între timp, Progresul s-a desfiinţat, deși mai sunt câte unii care își revendică brandul original. E problema lor, atât timp cât nu-i contestă nimeni, o pot face. Însă Progresul acela adevărat se odihnește pe filele de istorie ale fotbalului nostru și mai trăiește încă prin nostalgia celor puțini suporteri care mai sunt în viață.
Fără să știe cât de serios e examenul, băiețelul meu a fost dus în fața evaluatorului. Nu știu câți dintre voi știți, dar dacă copilul nu are 6 ani în septembrie, atunci obligatoriu trebuie evaluat. Și nu oricum, ci de un specialist. Formalitate… ar zice mulți dintre voi. Dar nu-i așa. Pentru că, în opinia ministerului și spre surprinderea mea, înaintea unei clase care ar trebui să fie exact ce spune denumirea sa, copii sunt chestionați în legătură cu niște lucruri pe care noi le învățam în clasa I. Un mic exemplu ? Copilul e pus să-și scrie prenumele cu litere de tipar! Cică așa e programa. Concluzia ar fi că, preventiv, dacă tot ducem copilul la școală, ar fi bine ca acesta să știe deja să scrie pentru că e foarte posibil ca acolo, în clasa I sau chiar la pregătitoare, să treacă direct la analiza pe text, etnologie sau morfologie avansată. Să continuăm… Trebuie să vă spun că fii-miu a făcut spectacol. Îi arată psiholoaga un pantalon fără un crac și-l întreabă ce lipsește, iar el răspunde:
