Numit Marele Râu Artificial, proiectul reprezintă una dintre cele mai ample lucrări de infrastructură realizate vreodată în regiune, cu o rețea de conducte subterane care depășește 4.000 de kilometri lungime. Lucrările au demarat în 1984 și s-au desfășurat pe parcursul mai multor decenii, fiind gândite pentru a duce apa din adâncurile deșertului până la orașele aglomerate de pe litoralul mediteranean.

Sursa principală a acestei ape este acviferul de gresie nubiană, o formațiune subterană extinsă pe teritoriile Libiei, Egiptului, Ciadului și Sudanului. Specialiștii numesc această resursă „apă fosilă”, deoarece s-a format acum aproximativ 40.000 de ani, într-o perioadă în care Sahara avea un cu totul alt aspect, cu vegetație bogată, lacuri și cursuri de apă. Pe măsură ce clima s-a schimbat și regiunea a devenit deșert, apa a rămas captivă în rocile aflate la mare adâncime, iar refacerea acestor rezerve se produce extrem de lent, motiv pentru care sunt considerate practic neregenerabile.

Amploarea sistemului este greu de imaginat: conductele din beton, cu un diametru de circa patru metri, ar putea permite trecerea unui autovehicul. Apa este extrasă prin aproximativ 1.300 de puțuri, unele coborând între 500 și 800 de metri adâncime, iar la capacitate maximă rețeaua poate transporta zilnic circa 6,5 milioane de metri cubi de apă, echivalentul a aproximativ 2.600 de piscine olimpice.

Proiectul a fost implementat în etape succesive. Prima fază a intrat în funcțiune în 1991, aducând apă la Benghazi, iar în 1996 sistemul a fost extins și către Tripoli, ulterior fiind dezvoltat pentru a acoperi și alte zone locuite de pe coastă. Datorită acestei infrastructuri, Libia a reușit să dezvolte agricultura în regiuni altfel improprii cultivării, apărând terenuri destinate cultivării grâului, orzului și fructelor, în timp ce apa a devenit esențială și pentru alimentarea orașelor situate în apropierea coastei.